Există o liniște care nu vine din afară, ci din golul pe care îl lași în tine. E liniștea de după a treia zi de post, când trupul nu mai cere, dar parcă începe să vorbească. Într-o casă retrasă, cu lumina dimineții curgând printre frunze, o femeie își ține palmele în jurul unei căni cu ceai. Nu bea, nu spune nimic. Doar respiră. „Postesc de câteva zile, dar nu pentru siluetă... e ceva mai adânc”, șoptește ea, ca și cum ar spune-o mai mult pentru sine. „E ca o curățenie veche, pe care n-am știut