Am 9 ani, 10 kilograme și o inimă care bate încet, dar speră tare. Sunt mică, cuminte și aproape invizibilă printre zgomotul neîncetat din adăpost. Dar poate... tu mă vezi. Când am ajuns aici, nu ridicam capul. Nu știam că mâna se poate apropia fără să doară. Nici că vocea omului poate fi blândă. Am fost rănită. În multe feluri. Și nu doar pe dinafară. Oamenii de aici au avut răbdare. Nu m-au grăbit. Nu m-au forțat. M-au așteptat să încep, încet-încet, să cred din nou. Acum, dacă stai jos lângă