În analele neoficiale ale României, acolo unde GPS-ul rătăcește la doi pași de Capitală și logica își ia concediu prelungit, dăinuie un ținut mitologic numit de localnici cu un entuziasm reținut „Ilfov”, iar de cunoscători, cu un aer de superioritate auto-ironică, „Ilfovistan”. Aici, epopeea eternă nu opune binele răului, ci un soi de bine publicitar, lustruit cu fonduri europene incerte, unui rău administrativ cronic, uns cu șpăgi, pupători de ghiuluri și moaște și alimentat de bugete care