Trecu timpul, cerul deveni înalt și curat, soarele încordat trimitea neîntrerupt pe pămînt bunul său – lumina. Vera mergea în tăcere. Ceagataev se uita din cînd în cînd la ea și se mira de ce li se pare tuturor urîtă, cînd chiar simpla ei tăcere modestă seamănă cu muțenia ierbii, cu fidelitatea unui prieten obișnuit. Doar numai de la distanță poți s‑o urăști, s‑o negi sau să fii, în general, indiferent față de un om. Însă cînd Ceagataev vedea acum de aproape ridurile de oboseală de pe obrajii