A trăit aproape un secol şi, exceptând copilăria, tot atâta timp a fost dedicat teatrului şi filmului românesc. A scrutat viaţa prin ochelarii săi cu rame groase, negre (rame cărora nu le-a schimbat niciodată forma), cu blândeţe, cu înţelepciune, cu modestie, cu îngăduinţă, cu cumpătare, cu dragoste pentru oameni. Căci oamenii au fost divinitatea sa terestră supremă, în pluralitatea lor au fost „zeul” suprem la care s-a închinat şi căruia i-a adus ofrandă uriaşul său talent, toată energia şi