Duse sînt vremurile lui Patapievici și Mihăieș, cînd Institutul Cultural Român potcovea scriitorii cu nouăzeci și nouă de ocale și-i arunca, cu tot cu operă, la cer, de crăpau editurile străine publicîndu-i. Niciodată nu se va întoarce acea epocă fastă a traducerilor în străinătate, niciodată oameni de valoarea intelectuală a echipei de atunci nu vor mai pupa frîiele unei instituții menite să glorifice cultura română peste granițe. Azi, ICR a recăzut în mania combinațiilor mici, așa cum era și