Nu știu dacă mai trebuie să spun cât de mult îmi plac câinii. Ani la rând am ținut doi în casă, iar altora luați de pe drum le duceam zilnic de mâncare pe Valea Morii, în curtea cuiva la care îi țineam. Acum nu mai am nici unul, dar am, mai întotdeauna, câte un os și o mângâiere pentru cei întâlniți pe stradă. Și încă ceva. Mă întristez când aud de câini pierduți sau abandonați ca o jucărie de care te-ai săturat. Mă bucur, însă, când aud că un biet animal crezut pierdut pentru totdeauna a fost