România nu mai are demult o politică externă demnă de acest nume. Ceea ce se numește azi „diplomație românească” seamănă mai degrabă cu o firmă de pază low-cost, închiriată de Uniunea Europeană și NATO, dar plătită cu preț greu de cetățenii români. În loc să-și definească interesele și să le apere cu fermitate, statul român, prin Parlamentul său expandat delirant, prins într-o rețea politică dominată de obediență și servilism, și-a asumat rolul de bodyguard anonim, gata să execute ordinele