A fost odată, nu demult, o țară în care liniștea nu se mai măsura în pace, ci în intensitatea spaimei de la televizor. O țară în care, pentru ca nimeni să nu mai vadă cum se golesc hambarele și cum se împart feudele în spatele ușilor închise, pe ziduri au fost urcați strigătorii de serviciu. Oameni plătiți să urle zi și noapte că vin monștrii, că cerul se prăbușește și că singura cale de salvare este tăcerea și supunerea oarbă. Dar ce se întâmplă atunci când cei care strigă cel mai tare că