Când am vizitat Lisabona împreună cu soţia mea, Amália Rodrigues îmi devenise imediat familiară: melodiile ei se auzeau în tramvaiele tradiţionale, în taxiuri, în restaurantele şi cafenelele pitoreşti, în parcurile şi pieţele publice, chiar şi în salonul “Gării Centrale” când am sosit, venind de la Madrid. Îmi amintesc faptul că atunci făcusem o glumă inocentă, gustată imediat de Maria Cornelia: “Mai rămâne să o auzim pe celebra Amália în catedralele şi mănăstirile Portugaliei!”, deşi voi crede