Să ne împăcăm (ca traducători în general și ca traducători literari în special) cu ceea ce deja am preluat ca atare, am acceptat, fără să (ne) punem vreo întrebare, să numim „inteligență artificială”? Să încercăm, în loc s-o respingem „rigid”, să ne-o însușim, să o luăm în stăpînire, cu „suplețe”, ca să nu fim excluși, măturați? Să reinventăm, de fapt să ne întoarcem și să rămînem, ca gest de rezistență prin „învăluire” (toate adaosurile între ghilimele sînt ale mele), la conceptul, mai vechi,