Poate că nu l-aş fi menţionat, în acest final al intersecţiei mele, pe Adrian Marino, dacă nu aş fi citit articolul lui Ştefan Borbély „20 de ani fără Marino“, apărut în Observator cultural acum două săptămîni; nu-l voi comenta, dar trebuie să mărturisesc că şi dacă nu am rămas cu impresia că volumul celor trei apostoli ai noii avangarde intelectuale şi al profeţilor paradigmei propuse de aceştia nu „abundă de afirmaţii hilare“, cum scrie profesorul Borbély, „stereotipia de abordare“ a acestui