Nimic nu e mai dificil de suportat decît sentimentul insignifianței, al inexistenței. Oamenii construiesc temple, buncăre antiatomice, bombe, piramide, mausolee, practică criogenia pentru a-l uita. Pentru a se pune la adăpost de boala care macină din interior ființa umană. Dar ce se întîmplă dacă la acesta se adaugă o nuanță în plus, insignifianța istoriei colective, insuficiența culturală a poporului din care provii, falimentul care se profilează mereu la orizont? Mircea Cărtărescu se întreabă