Monitorul de Ştiri | Trump nu o dă afară pe Kristi Noem, pentru că „face o treabă bună”. Ce spune despre despre uciderea lui Alex Pretti

Stiri 24h: 7727

Trump nu o dă afară pe Kristi Noem, pentru că „face o treabă bună”. Ce spune despre despre uciderea lui Alex Pretti

Cum sunt mai frumoasa?

Preşedintele american Donald Trump a afirmat marţi că şefa Departamentului Securităţii Interne, Kristi Noem, căreia opoziţia îi cere demisia, va rămâne în funcţie, apreciind că face „o treabă foarte bună”, transmite AFP. „Nu”, a răspuns preşedintele unei jurnaliste care l-a întrebat dacă Noem, imaginea politicii anti-imigraţie a Casei Albe, va pleca din funcţie. Trump a calificat totuşi ca „foarte tristă” moartea unui cetăţean american , ucis sâmbătă de un agent federal al poliţiei de frontieră

Tag-uri: Donald Trump

Top news
Cele mai recente

Trei zile, o poveste despre cum iubirea se aude cel mai tare când este interzisă. Un text genial ca abordare! Radu Leca îți propune 3 abordări ale aceleiași idei. Femeia infidelă sau Femeia cu 2 bărbați. Sub formă de nuvelă, piesă de teatru și articol psihologic. Nuvelă “3 zile” Era februarie și orașul stătea strâns în jurul râului. Oamenii se plimbau prin aerul rece și umed. Frigul mușca din obraji și din marginile urechilor. Dinspre Gară venea un miros de motorină și de pâine caldă, amestecate fără rost, ca într-o dimineață care nu promite nimic bun. El coborî din autobuz cu geanta într-o mână și cu un buchet de flori în cealaltă, de parcă ținea două vinovății diferite. Își aranjă gulerul, privi spre vitrinele cu lumini reci, și merse pe străzi laterale, unde pașii sunau mai tare și nimeni nu se uita în ochii nimănui. O iubea și îl durea că o iubea. Era genul de durere care nu te doboară, ci te ține drept, ca un fir întins. Cartierul ei avea blocuri vechi , cu tencuială scorojită și balcoane închise cu termopan, toate la fel, toate cu aceeași tristețe practică. Ușa scării se închise în urma lui cu un clic scurt, curat, ca o decizie. Urcă două etaje pe întuneric și se opri o clipă, ascultând. Nici un radio, nici un copil, nici o ceartă. Doar țevi calde și un fel de liniște care îți cere să vorbești încet. Bătu o dată, apoi încă o dată. Ea deschise imediat, de parcă stătuse lipită de ușă. Avea părul prins neglijent și un pulover gros, prin care sânii se conturau obraznic. Puloverul îi făcea umerii mai mici și ochii mai mari. Nu zâmbi larg. Zâmbetul ei era o fâșie subțire de lumină, exact cât să te cheme înăuntru. În hol mirosea a cafea reîncălzită și a detergent. Pe cuier atârna o geacă bărbătească, grea, cu o pată mică de vopsea pe mânecă. O văzuse și altădată. Îi amintea mereu că nu era singură în casa aia, chiar și când era singură. Ea îi luă geanta și o puse lângă perete, ca pe un lucru care nu trebuie să facă zgomot. Îi atinse mâna scurt, cu două degete și gestul îl arse mai rău decât orice atingere lungă. El intră în sufragerie și văzu aceeași masă rotundă, aceleași farfurii albe, același ghiveci cu o plantă care trăia din încăpățânare. Pe perete era o fotografie cu ea și soțul ei la mare, amândoi bronzați, amândoi fericiți în felul în care sunt fericiți oamenii înainte să înțeleagă că fericirea se consumă. — E plecat, spuse ea, ca și cum ar fi spus că afară plouă. Trei zile. Lucrează la Brașov. Mă bucur mult ca m-ai chemat. Simțeam nevoia de noi doi Mă simt curajoasă lângă tine El dădu din cap și nu întrebă nimic. O prinse în brațe strivindu-i sânii. Întrebările erau un lux, iar ei trăiau de mult timp pe datorie. Ea îi turnă ceai într-o cană ciobită, fără să se uite la el. Când ridică privirea, era acolo ceva care nu cerea, dar nici nu ierta. Era un amestec de oboseală și hotărâre, ca la oamenii care cară apă cu găleata iarna și nu se plâng. El își încălzi palmele pe sânii ei și simți cum îi tremură de la frig, de la drum, de la tot ce nu spusese. Au vorbit despre nimic. Despre un coleg de-al ei care făcuse gripă. Despre un vecin care schimbase interfonul. Despre prețul la portocale. Vorbe mici, așezate ca să acopere o groapă mare. Din când în când se opreau, făceau dragoste în patul conjugal, în baie sub duș sau pe fotoliu în fața geamului și tăcerea se așeza între ei ca o pătură umedă. În tăcere se auzeau lucrurile adevărate, respirația, țevile, frigiderul, pașii din apartamentul de sus. El își privi mâinile și își aminti mâinile soției lui, cum arătau dimineața când punea cafeaua, cum arătau seara când închidea lumina. Își aminti și mâinile femeii din fața lui, cum îl țineau de încheietură cu o blândețe scurtă, de parcă îl opreau să fugă. Când ea se apropie, nu făcu nimic teatral. Se așeză lângă el pe canapea și îi sprijini fruntea de umărul lui. Nu mai avusese de mult 4 orgasme năpraznice. Era un gest mic, aproape domestic, și tocmai de aceea era greu de suportat. El își ridică brațul și îl lăsă pe spatele ei, fără să strângă. Îi simți căldura prin pulover și își dădu seama că asta căuta mereu, un loc unde să respire, un loc unde să nu joace nici un rol. Își lipi obrazul de părul ei și îi veni să râdă și să plângă, dar nu făcu nici una, fiindcă era bărbatul care învățase să înghită. — Nu mai știu ce fac, spuse ea încet. Nu mai știu cine sunt. El își căută cuvintele și simți cum se rup înainte să iasă. — Știu ce fac eu, spuse. Fac rău. Și tot vin. Ea se îndepărtă un pic și îl privi ca pe un lucru fragil. În ochii ei nu era triumf. Nu era nici măcar bucurie întreagă. Era un fel de acceptare, ca atunci când știi că ai un dinte stricat și îl tot atingi cu limba. Îl iubea, dar iubirea lor avea muchii ascuțite. În camera aia, cu fotografia de pe perete și cu geaca de pe cuier, iubirea nu era curată. Era reală. Reală în felul în care e real un pahar care se sparge, nu ai cum să te prefaci că nu s-a întâmplat. Au stat așa mult, fără să se grăbească spre nimic. De afară se auzeau mașini rare și un câine lătrând departe. Într-un bloc dintr-o țară rece, doi oameni țineau în brațe o vină comună și, pentru câteva minute, vinovăția nu era povară, ci dovadă că încă simt. El își imagina cum ar fi să iasă pe ușă cu ea, să meargă pe stradă ziua, să cumpere pâine fără să se ascundă, să se țină de mână fără să-și ceară scuze. Apoi își imagina chipul soției lui când ar afla. Nu era un chip violent. Era un chip liniștit, și tocmai liniștea îl speria. — Spune-mi adevărul, zise ea. Nu despre mine. Despre tine. El înghiți. Adevărul avea gust metalic. — Mi-e frică, spuse. Mi-e frică să pierd tot. Mi-e frică să rămân cu nimic. Și mi-e frică să rămân așa, între două vieți, până nu mai rămâne nimic din mine. Ea dădu din cap. Nu-l judeca. Judecata era pentru oameni care dorm bine noaptea. — Dacă ar fi fost iubire ușoară, spuse ea, ar fi murit repede. Dar asta… asta ne ține. El auzi în cuvintele ei o capcană dulce. Să confunzi intensitatea cu destinul. Să confunzi ascunsul cu adevărul. Se ridică și merse până la fereastră. Afară, lumina felinarelor cădea pe zăpadă murdară. O femeie traversa strada cu o pungă de plastic și umerii ridicați. O viață simplă, grea, dar așezată. El își lipi fruntea de geam și simți recele ca pe o palmă. — Nu vreau să-ți mai las urme pe zile, spuse el fără să se întoarcă. Nici tu să-mi lași mie. În spatele lui, ea nu spuse nimic o vreme. Când vorbi, vocea îi era joasă, aproape calmă. — Atunci fă ceva. Nu mai veni doar când e liber apartamentul. Nu mai veni doar când e plecat el. Asta nu e viață. Asta e o pauză. Cuvântul „pauză” îl lovi. O pauză între două propoziții care tot ajung la punct. Se întoarse și o văzu așezată drept, cu mâinile împreunate. În felul ei era frumoasă, nu prin strălucire, ci prin rezistență. Îi veni să se ducă la ea și s-o țină tare, să-i spună că pleacă de acasă, că va face ordine, că va alege. Dar promisiunile mari, spuse în camere mici, ajung adesea să fie doar aer cald. — Mâine, spuse el, mă duc acasă și vorbesc. Ea îl privi lung, de parcă îl cântărea nu pe cuvinte, ci pe tăcerile dintre ele. — Mâine nu e un jurământ, zise. Mâine e un loc unde ascundem ce nu vrem să facem azi. El simți cum îl urcă rușinea în gât. Se așeză înapoi, încet, ca un om care acceptă verdictul. O iubea. Dar o iubire care se hrănește din furt face foame și după ce mănâncă. Își aminti cum, în tinerețe, credea că dragostea adevărată te salvează. Acum știa că dragostea adevărată nu salvează automat. Dragostea adevărată cere. Cere adevăr, cere curaj, cere să plătești nota. Seara se strânse. Ea aprinse o lampă mică și lumina căzu pe masa rotundă, pe cănile goale, pe colțul unei scrisori netrimise. El își luă geanta. Mișcarea era simplă și totuși era ca și cum ar smulge ceva din el. În hol, geaca de pe cuier atârna grea. El își puse paltonul și își strânse fularul. Ea stătea în prag, fără să-l atingă. — Te iubesc, spuse ea, fără melodramă. Ca o constatare. Ca un adevăr care nu cere aplauze. El închise ochii o clipă. — Și eu, spuse. Și tocmai de asta… Nu termină. Nu era nevoie. Se înțeleseseră de mult, doar că se tot amânau. El ieși pe scară și frigul îl izbi. Coborî treptele și fiecare pas suna ca o monedă pusă pe masă. Afară, noaptea era curată și rece. Orașul nu știa nimic despre ei. Orașul nu ierta, dar nici nu acuza. Doar exista. Merse spre stația de autobuz și, în timp ce mergea, își repetă în minte propoziția pe care urma s-o spună acasă. Nu era o propoziție frumoasă. Nu era nici eroică. Era doar adevărul, spus târziu. Se gândi că, atunci când îl va rosti, nimeni nu va aplauda. Va fi plâns. Va fi tăcere. Va fi un fel de moarte mică a unei vieți vechi. Iar din moartea aia, dacă avea noroc și curaj, urma să iasă ceva mai simplu și mai drept. În autobuz, se așeză lângă geam. Își văzu reflexia în sticlă, un bărbat obosit, cu ochi care arătau mai bătrâni decât vârsta lui. Își aminti că iubirea autentică nu e doar ceea ce simți în casă la cineva, când ușa se închide și lumea rămâne afară. Iubirea autentică e ceea ce faci când ușa se deschide și lumea intră înapoi, cu tot cu consecințe. Afară, felinarele se îndepărtau unul câte unul, ca niște martori care pleacă acasă. El își ținu geanta pe genunchi și așteptă să ajungă. Finalul nu era luminos. Era adevărat. Și adevărul, în noaptea aia, era destul. VEZI ȘI: EXCLUSIV Sevrajul după amant. Cum să faci un detox după legătura ta secretă Piesa de teatru radiofonic „Trei zile” – piesă de teatru radiofonic Distribuție (voci), - NARATORUL (calm, sec, cu subtext) - EL (bărbat, obosit, controlat) - EA (femeie, lucidă, caldă, cu o rană veche) - VOCEA SOȚIEI (scurt, amintire/flash sonor) - VOCEA SOȚULUI EI (scurt, de pe telefon / din amintire) - VECINA (o replică, realitate banală) Indicații sonore, SFX = efecte sonore, MUS = muzică (discretă, minimalistă) SCENA 1 – ORAȘUL, FEBRUARIE. DRUMUL SFX, vânt rece, pași pe trotuar umed, motorină, autobuz care frânează, ușă care se deschide. MUS, un motiv scurt, grav, abia auzit. NARATORUL, Februarie strângea orașul în jurul râului ca un om care își ține respirația. Aerul mușca din obraji. Lumina era rece. Vitrinele erau aprinse fără bucurie. SFX, geantă atinsă, fermoar, un telefon vibrând scurt. NARATORUL, El coborî din autobuz cu geanta într-o mână și telefonul în cealaltă. Două greutăți. Una vizibilă, una nu. EL (încet, către sine), Nu te uita în vitrine. Nu te uita la oameni. SFX, pași se îndepărtează, apoi se aud mai clar pe o stradă laterală; zgomotul orașului scade. NARATORUL, Merse pe străzi laterale, unde pașii sună mai tare și nimeni nu caută ochii nimănui. O iubea. Îl durea că o iubea. Era durerea care nu te doboară. Te ține drept. SCENA 2 – SCARA BLOCULUI SFX, ușă de scară, ecou pe beton, pași pe trepte, neon care pâlpâie, țevi calde. NARATORUL, Bloc vechi, tencuială scorojită, balcoane închise cu termopan. Urcă două etaje. În întuneric se auzeau țevi și liniște. SFX, două bătăi în ușă. EA (deschide imediat), Intră. SFX, ușă, apoi se închide; zăvor tras discret. NARATORUL, Ea deschise ca și cum stătuse lipită de ușă. Pulover gros. Sânii împungeau lâna. Păr prins în grabă. Un zâmbet mic, exact cât să te cheme. SCENA 3 – HOLUL. CUIERUL SFX, umerașe, geantă pusă jos, chei atinse. SFX, un miros sugerat prin sunet, ibric atins, cană, linguriță. NARATORUL, În hol mirosea a cafea reîncălzită și a detergent. Pe cuier atârna o geacă bărbătească, grea, cu o pată mică de vopsea. EL (observă, înghite), … EA (scurt, pragmatic), O las aici. (pauză) E plecat. Trei zile. La Brașov. EL, Bine. NARATORUL, Cuvintele erau mici. Ca să acopere o groapă mare. SCENA 4 – SUFRAGERIA. VORBE MICI SFX, cană pusă pe masă, ceai turnat, scaun tras, frigider de fond. MUS, aproape inexistentă, o vibrație joasă. EA, Un coleg a răcit. A tușit toată ziua. EL, La noi… la muncă… la fel. EA, Vecinul de la trei a schimbat interfonul. A zis că era „un pericol”. EL (cu un rânjet fără bucurie), Un pericol. S-a apropiat de ea, a aruncat-o in fotoliu, a tras fotoliu in fața geamului, au facut dragoste zgomotos privind pe geam NARATORUL, Vorbe despre nimic. Prețuri, vecini, vreme. Ca o perdea trasă peste adevăr. SFX, tăcere plină; doar țevi, frigider, un pas de deasupra. SCENA 5 – APROPIEREA SFX, canapea, țesătură care foșnește, respirație mai aproape. NARATORUL, Ea se așeză lângă el și își sprijini fruntea de umărul lui. Gest mic, domestic. Exact de aceea greu. EL (foarte încet), Ești rece. EA, Și tu. Cred că e de la efort. Lăsă mâna să cadă pe piciorul lui, iar el împinse instinctiv. NARATORUL, Îi puse brațul pe spate fără să strângă. Era locul unde respira, fără rol. EA (abia auzit), Am avut 4 orgasme. Nu am avut 4 orgasme intr-un an si am avut cu tine azi. Nu mai știu ce fac. Nu mai știu cine sunt. EL, Știu ce fac eu. Fac rău. Și tot vin. SFX, ea se îndepărtează ușor; o mică schimbare în respirație. SCENA 6 – FOTOGRAFIA ȘI GEACA SFX, un cadru foto atins ușor, sticlă. NARATORUL, Pe perete, o fotografie cu ea și soțul ei la mare. Bronz, zâmbet, o fericire de dinainte să înțelegi cât costă fericirea. EA, Spune-mi adevărul. Nu despre mine. Despre tine. EL (caută aer), Mi-e frică să pierd tot. Mi-e frică să rămân cu nimic. Și mi-e frică să rămân așa. Între două vieți. EA, Dacă ar fi fost ușor… murea repede. Dar asta… ne ține. NARATORUL, Intensitatea se îmbracă uneori în cuvântul „destin”. Și destinul, când îl rostești în șoaptă, sună mai frumos decât e. SCENA 7 – FEREASTRA SFX, pași până la fereastră, perdea atinsă, geam atins; afară, trafic rar, un câine departe. EL, Nu vreau să-ți mai las urme pe zile. Nici tu să-mi lași mie. EA (după o pauză), Atunci fă ceva. Nu mai veni doar când e liber apartamentul. Nu mai veni doar când e plecat el. Asta nu e viață. Asta e o pauză. MUS, o notă joasă, scurtă. EL, Mâine… mă duc acasă și vorbesc. EA, „Mâine” nu e jurământ. „Mâine” e locul unde ascundem ce nu facem azi. NARATORUL, Rușinea urcă repede. Ca febra. SCENA 8 – ECOURI. VOCEA SOȚIEI, VOCEA SOȚULUI SFX, un ușor „whoosh” de tranziție, ca un gând. VOCEA SOȚIEI (departe, amintire, calm tăios), Ai întârziat iar. SFX, alt „whoosh”, un ton de apel scurt. VOCEA SOȚULUI EI (telefon, neutru), Am ajuns. Mâine dimineață intru la șantier devreme. SFX, click telefon închis. Revenire la cameră. NARATORUL, Două voci. Două vieți. Și între ele, o cameră mică, o lampă mică, o iubire care cere nota de plată. SCENA 9 – PLECAREA SFX, geantă ridicată, fermoar, palton îmbrăcat, fular strâns. În hol, umerașe. EA (în prag, fără teatru), Te iubesc. EL (încordat, sincer), Și eu. Și tocmai de asta… NARATORUL, Nu termină. Nu era nevoie. SFX, ușă deschisă; aer rece intră; ușă închisă; pași pe scări. NARATORUL, Fiecare treaptă suna ca o monedă pusă pe masă. SCENA 10 – AFARĂ. STAȚIA. AUTOBUZUL SFX, vânt, pași, stație, autobuz care vine, frâne, ușă. MUS, revine motivul grav, discret. NARATORUL, Orașul nu știa nimic despre ei. Nu ierta și nu acuza. Doar exista. SFX, interior autobuz, scaun, geam ușor vibrând. EL (șoptit, ca un exercițiu), Acasă… spun adevărul. NARATORUL, Nu era propoziție frumoasă. Nu era eroică. Era târzie. Era adevărată. Și adevărul, în noaptea aia, ajungea. MUS, se stinge încet. SFX, autobuzul se îndepărtează. SFÂRȘIT Interviu cu Radu Leca DC News - 27.01.2026 21:41

din zilele anterioare