Despre mirosurile orașelor în epoca industrială vorbeam într-un articol mai vechi – trecut-a vremea! – din Observator cultural (nr. 1213). Acum, odată cu venirea primăverii, orașul explodează din nou olfactiv, luptîndu-se între mirosuri de tot felul, naturale sau artificiale, plăcute sau neplăcute, care se duc de colo-colo, fără să stea locului vreodată. Efemere, fluctuante, adesea greu de sesizat și de pus în cuvinte, mirosurile au mai curînd consistența și natura norilor. Sînt și nu (mai)