În copilăria mea, în satul natal, omenia era de mare preț. Și mai este. Că i-au făcut și o hore: „La casa de omenie, se pot veseli o mie/ La casa de oameni răi, nu se veselesc nici ei.” Mi-a intrat în sânge, cum se zice, purtarea omului între oameni, ca să fie demn de această apreciere. Să fii om de omenie!, să te prindă rușinea! era sfatul părinților când plecau pruncii în lume. Și eu am primit asemenea îndemnuri, când mama mă petrecea cu privirea, iar eu coboram pe Ulița Bisericii să plec în