În educația românească avem un vinovat universal: Sistemul. Profesorii îl invocă, directorii îl invocă, părinții îl invocă, ministerul îl acuză. „Sistemul” este responsabil pentru tot ce nu merge — un personaj abstract, comod, care ne oferă iluzia că vina e mereu în altă parte. Doar că Sistemul, în sensul acesta impersonal, nu există. Nu e o fantomă birocratică, nu e o entitate metafizică. Există doar oameni, iar alegerile lor, tăcerile lor și greșelile lor devin, la un loc, „sistemul”. Dacă ne